Contemporary Science Association

LIMBAJ, ADEVĂR ŞI REALITATE

Author(s): ADRIAN CONSTANTINESCU
Senior Researcher, WRCD New York
Journal: Proceedings of the 2nd World Congress on Science, Economics, and Culture.
Volume: 2
Year: 2010
Full text: http://www.contemporaryscienceassociation.net
Publisher: Ars Academica Press, Bucharest/Contemporary Science Association, New York

Abstract. Lui Lévi-Strauss, limbajul îi apare ca faptul cultural prin excelenţă, şi aceasta din mai multe perspective. „Mai întâi, fiindcă limbajul este o parte a culturii, una dintre aptitudinile sau deprinderile pe care le primim de la tradiţia externă; în al doilea, deoarece limbajul este instrumentul esenţial, mijlocul privilegiat prin care ne asimilăm cultura grupului nostru; în sfârşit, şi mai ales, pentru că limbajul este cea mai desăvârşită dintre toate manifestările de ordin cultural care alcătuiesc, sub o formă sau alta, sisteme, şi dacă vrem să înţelegem ce sunt arta, religia, dreptul, poate chiar bucătăria sau regulile de politeţe, trebuie să le concepem ca pe nişte coduri formate prin articularea semnelor, după modelul comunicării lingvistice“1. Sfez afirmă că subiectul face parte din mediu, care aparţine subiectului (cauzalitate circulară): ideea paradoxală că partea este într-un tot care e parte a părţii; subiectul rămâne, dar s-a legat de lume. „Cuplul subiect-lume, unde cei doi parteneri n-au pierdut total identitatea, dar realizează nesfârşite relaţii. Realitatea lumii nu mai e obiectivă, ci face parte din mine însumi: ea există în mine, eu exist în ea. Nu mai avem nevoie nici de reprezentare şi nici de limitele ei (apel la expresie într-un mod spinozist): eu exprim lumea care mă exprimă, subiectul global este lumea naturală. Dar individul nu şi-a pierdut drepturile; el trebuie, ca în schema spinozistă, să formuleze enunţuri bune, să se situeze tocmai în lume pentru a suscita întâlniri dezirabile cu ea: poziţie monistă care postulează locul just al individului în contextul universului; totalitate, dar cu ierarhii“2. Habermas propune fundamentele normative ale unei teorii critice a societăţii la un nivel mai profund. Teoria acţiunii comunicative trebuie să degajeze un potenţial de raţionalitate înscris în însăşi practica de comunicare cotidiană. „Ast- fel, teoria netezeşte terenul pentru o ştiinţă socială, procedând cumva reconstructiv, identificând procese generale de raţionalitate culturală şi socială, şi întorcându-se către cele care se desfăşoară dincolo de societăţile moderne. Ca atare, nu mai este vorba de a căuta potenţiale normative doar în formarea sferei publice, aşa cum se manifestă ea în cadrul unei epoci specifice. Constrângerea stilizării trăsăturilor tipice ale unei raţionalităţi comunicaţionale încarnate în instituţii a fost îndepăr- tată, în avantajul unei modalităţi empirice, care rezolvă tensiunea instaurată în acest contrast între normă şi realitate”3. Critica nu se poate submina, observă Lyotard, ci doar autoparodia în deriziunea autocriticii, manifestându-se, în această imposibilitate, ca o relaţie dominată de autoritarism, fiind negativitate ca putere a limbajului de a anihila ceea ce se spune. „Criticismul poate doar dubla spaţiul gol unde discursul îşi plasează obiectul, este prins în acest spaţiu al vacuităţii ce aparţine limbajului şi reprezentării, nu poate gândi obiectul, opera şi istoria decât ca limbaj”4. După Habermas, Giddens vorbeşte despre o „dublă“ hermeneutică, întrucât, în ştiinţele sociale, „problemele de înţelegere interpretativă nu intră în joc numai prin dependenţa de teorie a datelor de- scrierii şi prin dependenţa de paradigmă a limbajelor teoriei; ne confruntăm cu o problemă de înţelegere încă înainte de a trece la construcţia teoriei, şi anume referitor la obţinerea datelor şi nu în principal referitor la descrierea lor teoretică, deoarece experienţa cotidiană, transformabilă în operaţii ştiinţifice, este deja structurată simbolic şi inaccesibilă simplei observaţii“5. Antirealismul devine comod printr-o plasare rapidă de la vorbirea despre dependenţa de limbaj a teoriilor la vorbirea despre dependenţa de limbaj a realităţii. „De vreme ce limbajul constituie mijlocul nostru caracteristic de a ne întâlni şi a ne descurca faţă de lumea de dincolo de noi, probabil putem spune că el constituie caracteristica structurii umane. De aici este doar un mic pas până la argumentul că poate constitui, de asemenea, structura caracteristică a realităţii umane“6. Într-un limbaj logic perfect, arată Russell, va exista un cuvânt şi numai unul pentru fiecare obiect simplu, şi tot ce nu este simplu va fi exprimat printr-o combinaţie de cuvinte, printr-o combinaţie derivată, desigur, din cuvintele pentru lucrurile simple pe care le con- ţine, un cuvânt pentru fiecare component simplu. „Un asemenea limbaj va fi complet analitic şi va arăta la o singură privire structura logică a faptelor afirmate sau negate“7. Wittgenstein îi mărturiseşte lui Russell: „Mă tem că nu ai sesizat cu adevărat afirmaţia mea esenţială, faţă de care întreaga chestiune privitoare la propoziţiile logice este doar un corolar. Punctul principal este teoria despre ceea ce poate fi exprimat (gesagt) prin propoziţii, adică prin limbaj (şi, ceea ce este acelaşi lucru, poate fi gândit), şi ceea ce nu poate fi exprimat prin propoziţii, ci doar arătat (gezeigt). Problemă care, cred eu, este cardinală în filosofie“8. Rorty susţine că atribuirea de conştienţă pre-lingvistică (o curtoazie extinsă asupra vorbitorilor potenţiali sau imaginari ai limbii noastre) are drept corolar că prohibiţiile morale împotriva vătămării sugarilor sau a animalelor cu înfăţişare plăcută nu sunt „întemeiate ontologic“ pe con- ştienţa pe care le-o atribuim. „Lucrurile stau mai degrabă invers: pro- hibiţiile morale sunt expresii ale sentimentului nostru de comunitate bazat pe posibilitatea imaginară a conversaţiei, iar atribuirea de sen- timente nu este altceva decât reamintirea acestor prohibiţii. Lucrul acesta poate fi înţeles cu uşurinţă atunci când constatăm că nimănui (cu excepţia filosofilor minţii) nu-i pasă dacă senzaţiile crude, durerile sau roşeaţa sunt diferite la koala faţă de oameni“9. După Rorty, când spunem că Aristotel şi Galilei, grecii şi indienii cashinahua, Holbein şi Matisse „n-au vorbit acelaşi limbaj“, nu trebuie să înţelegem prin a- ceasta că ei au susţinut categorii kantiene diferite, sau „reguli se- mantice“ diferite, potrivit cărora şi-au organizat experienţele. „Ar trebui să înţelegem că ei au avut credinţe atât de disparate încât nu a existat un mod simplu, uşor, rapid pentru ca vreunul dintre ei să-l convingă pe celălalt să se angajeze într-un proiect comun; explicaţia nu este aceea că ei vorbesc limbaje diferite, fiindcă s-ar reduce la acel tip de explicaţie virtus dormitiva: ar fi ca şi cum am explica faptul că oamenii fac lucruri deosebite în ţări diferite prin sublinierea existenţei unor obiceiuri na- ţionale distincte“10. Dummett subliniază că verificarea instanţelor T-propoziţiilor sau, mai curând, a surogatelor lor într-o teorie relativizată la vorbitori şi momente rămâne în mod respectabil empirică. „Neîndoielnic, un anumit concept pragmatic de indicare intră în discuţie, dar putem spera să explicăm un asemenea concept fără ajutorul unor noţiuni precum adevăr, sens, sinonimie, traducere; nu acelaşi lucru se poate afirma şi despre conceptul de adevăr într-un model“11. Opiniile noastre trebuie să fie în general adevărate, întrucât „în calea scepticismului global cu privire la simţuri stă faptul că noi trebuie să considerăm că, în cazurile cele mai evidente şi mai elementare, din perspectivă metodologică, obiectele opiniilor noastre sunt şi cauzele acestor opinii“12. Realismul este „convingerea că enunţurile de genul celui aflat în dispută posedă o valoare de adevăr obiectivă, independent de mijloacele noastre de a o cunoaşte: ele sunt adevărate sau false în virtutea unei realităţi existente independent de noi“13; este concepţia după care „enunţurile din clasa în discuţie se găsesc în legătură cu o anume realitate ce există independent de cunoaşterea noastră, în aşa fel încât realitatea face ca fiecare enunţ din respectiva clasă să fie în mod determinat adevărat sau fals, şi aceasta tot independent de faptul că noi cunoaştem valoarea lor de adevăr, sau chiar că suntem în stare să o descoperim“14. Dummett observă că nu este posibil să determini în ce circumstanţe un enunţ afirmă adevărul, până nu ştii ce înseamnă acel enunţ; şi pentru a învăţa ce înseamnă acel enunţ, adică ce judecată exprimă el, trebuie să ţi se spună în ce circumstanţe este considerat a fi adevărat. „În con- secinţă, dacă ştii ce înseamnă enunţul, nu ai nevoie de vreun criteriu pentru adevărul său; dacă nu ştii ce înseamnă, îşi este imposibil să aplici vreun astfel de criteriu. Argumentul arată că noţiunea de adevăr este strâns corelată cu cea de înţeles; nici o elucidare filosofică a unuia dintre concepte nu poate fi obţinută fără ca ea să fie simultan şi o elucidare a celuilalt concept“15. Dummett consideră că „o T-propoziţie pentru care metalimbajul conţine limbajul-obiect este evident neexplicativă“, şi dacă aşa stau lucrurile, atunci „o singură T-propoziţie pentru un limbaj-obiect desprins de metalimbaj este la fel de neexplicativă“16.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Charbonnier, G., Entrétiens avec Lévi-Strauss, Plon, Paris, 1961, pp. 183–184. 2. Sfez, L., Critique de la communication, Seuil, Paris, 1992, p. 93–94. 3. Habermas, J., „L’Espace public, trente ans après”, în L’Espace public, 1992, p. 6. 4. Lyotard, J.F., „Adorno as the Devil”, în Telos, 19, 1974, p. 135. 5. Habermas, J., Theorie des kommunikativen Handelns, vol. 1, Suhr- kamp, F/M, 1981, p. 110. 6. Hawkes, T., Structuralism and Semiotics, Methuen, Londra, 1977, p. 28. 7. Russell, B., Our Knowledge of the External World, Allen and Unwin, Londra, 1929, pp. 197–198. 8. Wittgenstein, L., Briefe Briefwechsel mit B. Russell …, F/M, 1980, p. 252. 9. Rorty, R., Philosophy and the Mirror of Nature, Princeton University Press, 1979, p. 191. 10. Rorty, R., Objectivity, Relativism and Truth, Cambridge University Press, 1991, p. 376. 11. Davidson, D., „In Defense of Convention T“, în Truth, Syntax and Modality, North Holland P.C., Amsterdam-Londra, 1973, p. 85. 12. Davidson, D., „A Coherence Theory of Truth and Knowledge“, în Truth and Interpretation: Perspectives on the Philosophy of Donald Davidson, Blackwell, Oxford, 1986, pp. 317–318. 13. Dummett, M., Truth and Other Enigmas, Harvard University Press, Cambridge, 1978, p. 146. 14. Dummett, M., „Realism“, în Synthese, 52, 1982, p. 55. 15. Dummett, M., The Seas of Language, Clarendon Press, Oxford, 1993, pp. 117–118. 16. Dummett, M., „What is a Theory of Meaning?“, I, în Mind and Language, Clarendon Press, Oxford, 1975, p. 108.

"LIMBAJ, ADEVĂR ŞI REALITATE" is abstracted in:

  • Scientific Publications Index
  • Scientific Resources Database
  • Recent Science Index
  • Scholarly Journals Index
  • Directory of Academic Resources
  • Elite Scientific Journals Archive
  • Current Index to Scholarly Journals
  • Digital Journals Database
  • Academic Papers Database
  • Contemporary Research Index